Principalele bune practici care vizează modalități de realizarea a socializării copilului preșcolar sunt analizate după principalele etape în socializarea copilului preșcolar:
a. Socializarea în familie
b. Grădiniţa – factor principal de socializare
c. Grupul de covârstnici
d. Modalități de adaptare a copilului la mediul şcolar
Etape în socializarea copilului preșcolar
a. Socializarea în familie şi importanţa acestui proces pentru integrarea socială viitoare a copilului
Procesul de socializare reprezintă un proces social prin care individul uman, membru activ al societăţii, parcurge succesive transformări; este un proces continuu de interacţiune, inegal ca intensitate, care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi etc. Esenţa acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenţii de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor şi valorilor ei. Într-o abordare general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienţei sociale (cunoştinţe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităţilor acţionale, a concepţiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenţei sociale, dezvoltarea trebuinţelor, motivelor şi a aspiraţiilor personale şi colective. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieţii, a obişnuinţelor, a modurilor de a gândi, a credinţelor şi a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut. În psihologie, procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esenţial al dezvoltării personalităţii, cercetările în această direcţie bazându-se pe teoriile unor personalităţi marcante ca L.S. Vîgotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. De pildă, L.S. Vîgotski scoate în evidenţă faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învaţă limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor şi ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoaşterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obţinute şi a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, „procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rasa” (J. Piaget, 1970, p.295). Totodată, J.Piaget este de părere că un rol important în procesul socializării, în care au loc interacţiuni, spontane sau dirijate dintre om-om şi om-obiect, îl deţin conexiunile cu mediul.
În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, ca şi cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare; reprezintă prima colectivitate integratoare ce condiţionează toate achiziţiile ulterioare. O dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic şi social se întâlneşte la copii atunci când aceştia sunt crescuţi în familii, de către ambii părinţii.
În perioada copilăriei socializarea are un puternic caracter matern, asociat într-o anumită măsură cu influenţa intensă a tatălui. Iniţierea copilului în viaţa umană, învăţarea de către acesta a principalelor mijloace în evoluţia către un comportament autonom, învăţarea limbii, însuşirea valorilor se realizează în relaţia cu mama, ea fiind primul model de la care preia cunoştinţe şi îşi însuşeşte deprinderi. Comportamentele sociale elementare sunt achiziţionate de către copil prin simpla observare şi imitare a modelelor externe de conduită, imitaţia fiind la copilul mic unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experienţei sociale, de învăţare a modurilor de comportare şi adaptare la diferite acţiuni şi împrejurări ale vieţii. Însuşirea comportamentelor sociale complexe (cum ar fi atitudinile, convingerile, mentalităţile, scopurile şi motivele) este asigurată de alte forme de învăţare socială, forme care se situează în continuarea imitaţiei. Identificarea este una din aceste forme, ca şi proces de cunoaştere şi învăţare ce oferă o explicaţie a modului în care copilul învaţă un nou comportament, rolurile sociale şi cum îşi dezvoltă controlul intern şi conştiinţa. Identificarea reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzator, încât să nu fie supus izolării sau chiar excluderii sociale (P.Mureşan, Ce este imitaţia?, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.105-107).
Astfel că locul în care copiii învaţă să devină umani şi în care se formează conduitele sociale de bază, în care copilul capătă comportamente dezirabile în vederea integrarii în viaţa socială este familia, cel mai important agent de socializare, iar funcţia sa socializatoare este realizată în patru situaţii specifice şi anume:
- situaţia de „comunicare psihologică“ prin care se dezvoltă afectivitatea specific umană, atât de necesară dobândirii unui echilibru moral şi psihologic;
- situaţia de „învăţare cognitivă” prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi necesare convieţuirii în societate;
- situaţia de „educaţie morală” ce are la bază relaţiile de autoritate cu ajutorul cărora copilului i se transmit regulile morale, familia fiind cadrul principal în interiorul căruia acesta îşi însuşeşte primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate şi interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale;
- situaţia ce angajează imaginaţia, dezvoltând gândirea participativă şi capacităţile creatoare ale copilului (după M. Voinea, Psihologia familiei, Curs Universitatea Bucureşti, 1993, p. 61-63).
Copilul trebuie aşadar ajutat în sensul pregătirii pentru integrare socială, iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, începe procesul modificării lui într-un individ ce va fi capabil să funcţioneze şi evolueze coerent şi productiv în viitor. Socializarea dezvoltă la copil trăsăturile psihice constante prin care el îşi capătă o identitate în raport de ceilalţi semeni, iar familia constituie matricea în care se realizează aceasta identitate. Trăsăturile psihice pe care le dezvoltă socializarea nu sunt înnascute, ci sunt dobandite încă din primii ani de viaţă, determinând un mod constant şi bine definit de a fi.
Instrumentul privilegiat al socializării şi conţinutul acesteia este limbajul, prin a cărui interiorizare copilului îi sunt furnizate modele de conduită, aplicabile imediat sau în situaţii ulterioare pentru viaţa cotidiană. Socializarea se realizează în primul rând prin limbaj, prima şi cea mai importantă „unealtă” pe care copilul trebuie să o înveţe şi să o stăpânească, instrumentul prin care poate acţiona asupra altora şi cu ajutorul căruia îşi va însuşi numeroase cunoştinţe şi priceperi, care îi va înlesni acomodarea şi cucerirea mediului ambiant. Prin limbaj părinţii acţionează asupra copilului, urmărind coordonarea activităţii lui, declanşarea unor acţiuni sau a unor reacţii, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoţii şi sentimente.
Progresul învăţarii limbajului se realizează concomitent cu progresul dezvoltării gândirii şi, învăţând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii, care îl va ajuta să-şi explice aspectele importante ale realităţii şi să rezolve situaţiile-problemă, inerente de altfel din viata sa. De la o gândire implicată în mişcare şi percepţie copilul va ajunge, dar numai în prezenţa limbajului, la capacitatea de a realiza raţionamente, ajutat bineînţeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice. (A.Cosmovici, Psihologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 171-176).
Aceste cunoştinţe pe care el le dobândeşte nu ar putea fi valorificate dacă nu ar căpăta şi deprinderi adecvate. Prin experienţă şi formare copilul dezvoltă aptitudini şi deprinderi căci părinţii, ilustrându-i şi implicându-l în formele fundamentale de activitate ale omului (cea de joc, învăţare şi muncă) favorizează dezvoltarea acestora, supusă în mod esenţial împrejurărilor mediului.
De aceea, caracterul favorabil al condiţiilor mediului familial: educaţie, stimulare, preţuire şi valorificare va influenţa decisiv structurarea şi manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul, părinţii îi dezvoltă nu doar aptitudini senzorio-motorii astfel încât acesta să fie capabil să execute acţiuni directe cu şi asupra obiectelor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci şi aptitudini intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste şi, pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situaţii sociale, de a se relaţiona şi întelege cu ceilalţi semeni. În atenţia familiei trebuie să stea în permanenţă perfecţionarea înclinaţiilor personale, astfel încât potenţialul ereditar să fie exploatat cum trebuie.
Avantajul socializarii în familie constă tocmai în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea şi însuşirea valorilor şi normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv generează şi întreţin trăiri emoţionale de o anumită calitate, formează atitudini şi reglaje corespunzătoare. Rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat de natura legăturii afective particulare şi diversificate care îi uneşte pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizări a copilului, de faptul că, datorită permanenţei sale, îl învaţă pe copil să trăiască în durabil.
Se poate astfel concluziona că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare încât dă naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare şi faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achiziţiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învăţate, realitatea pe care o cunoaşte.
b. Grădiniţa – factor principal de socializare
Intrarea în grădiniţă este pentru copilul preşcolar un eveniment social important, iar procesul adaptării la noua situaţie nu este tocmai uşor. Copilul care trece pentru prima dată pragul gradiniţei, părăsind universul familial trăieşte o aventură surprinzătoare: acasă era singurul reprezentant al generaţiei sale, într-un mediu alcătuit din personaje de dimensiuni şi de importanţă diferite. De la locul său bine stabilit de părinţi, printr-o trecere mai mult sau mai puţin bruscă, se trezeşte într-un mediu nou, de la care nu ştie ce să aştepte şi căruia nu ştie cum să-i răspundă. Primul fenomen care se produce este o stare de tensiune, generată de efortul stocării de către copil a unei cantităţi excesive de informaţii noi, între persoane pe care acum le vede pentru prima dată.
Grădiniţa constituie un cadru grupal mai larg decât familia ceea ce presupune, pe de o parte, o cantitate de neprevăzut, ineditul şi pe de altă parte, impune cerinţe mai severe conduitei copilului: un orar mai diversificat şi complex faţă de cel mai permisiv de acasă, care necesită noi solicitări de adaptare pentru faptul că se creează un discret disconfort. Mai mult, există aici o circulaţie de afecţiune mai reţinută decât în familie, rigori reverenţioase, o mai mare solicitare de a controla personal propria igiena şi modul de a mânca etc., astfel încât toate acestea solicită eforturi de adaptare. În faţa tuturor acestor lucruri neobişnuite, ceea ce socotea copilul ca reprezentând „lipsa grijilor” (exista doar grija de a se juca) se clatină şi se trezeşte singur, într-o lume care nu se bucură de nici o prejudecată favorabilă.
De socializarea efectuată anterior în familie, în mod corespunzator, depinde acum o adaptare bună, caracterizată de conduite de curiozitate şi investigaţie activă, de relaţii rapide cu cei cu care va interacţiona în acest mediu. În afara unor cazuri excepţionale copiii se adaptează bine: odată acceptată separarea provizorie de mamă, gradiniţa pare să-i ofere un sentiment de siguranţă, o lume pe măsura aşteptărilor sale în care, treptat, se va simţi mai liber şi din ce în ce mai puternic şi mai stăpân.
Ursula Şchiopu identifică şase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerinţelor care se exprimă faţă de el (1995, op.cit., p.127-128):
a. o adaptare foarte bună (sau nivel maxim de adaptare asigurat de despărţire fără ezitare de persoana care l-a însoţit, prin manifestarea curiozităţii active şi a conduitei relaxate şi prin stabilirea rapidă de relaţii cu educatoarea şi cu ceilalţi copii);
b. o adaptare bună (copilul se desparte fără ezitări, stabileşte relativ repede relaţii cu educatoarea, dar selectiv şi mai restrâns cu copiii în sensul că se întâlnesc atitudini de espectativă mai mult decât de investigare, active);
c. adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reţinere tacită a persoanei ce îl însoţeşte, dispoziţie alternantă, nesiguranţă, totodată însă şi curiozitate faţă de ambianţă;
d. adaptare continuu tensionată caracterizată de nervozitate de fond, insistenţe verbale, stabilirea unor relaţii foarte reduse cu educatoarea şi cu ceilalţi copii, conduite evidente de abandon;
e. adaptare dificilă reprezentată de refuzul copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, refuz cvasi-total de a stabili relaţii verbale, respectiv mutism, inhibiţie, blocarea curiozităţii şi a investigaţiei, dispoziţie tensionată şi reţinută şi, în sfârşit,
f. o atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară şi chiar agresivă uneori.
Rolul cadrului didactic este esenţial întrucât educatoarea este principalul intermediar între preşcolar şi lumea nouă: educatoarea este privilegiată din plin de atenţia copilului şi, ca atare, intră în zona socializarii de prim grad. Mai mult, acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv şi de identificare afectivă, în sensul că preşcolarul îşi transferă toată dragostea şi atenţia către educatoare, cu care se şi identifică, aceasta fiind pentru el un efort de substitut al mamei. O mare parte din viaţa copilului se va desfăşura de-acum în grădiniţă, iar de armonia dintre cele doua medii educaţionale reprezentate de părinti şi educatoare depinde dezvoltarea viitoare a copilului.
Competenţele pe care trebuie să le aibă educatorul sunt sintetizate de către M. Dumitrana (2000, p. 117-121). În primul rând, cadrul didactic trebuie să fie o persoană căreia să-i placă copiii. Evident, nu în declaraţii sau efuziuni sentimentale faţă de copil atunci când părinţii sunt de faţă, ci trebuie să-i placă aceşti copii de zi cu zi - nu copiii deştepţi sau frumoşi, ci copiii aşa cum sunt ei, cu felul lor de a se purta şi de a înţelege lucrurile. Educatoarea are un important rol în formarea etică a copilului astfel încat nu trebuie să privească în termeni de „copil bun” sau „copil rău” ci, coordonându-şi eforturile cu părinţii, să lupte împotriva atitudinilor greşite, dacă acestea există. De asemenea, cadrul didactic trebuie să constituie un model de adult atât pentru copil (care caută, instinctiv, un model pentru a-l imita), cât şi pentru părinţii acestuia. Copiii îi urmăresc pe adulţi, îi observă şi ascultă ce spun ei. Deşi familia continuă să aibă cea mai puternică influenţă asupra copilului, în perioada frecventării grădiniţei părinţii trebuie să accepte faptul că şi alţi adulţi devin importanţi pentru copilul lor şi că acest lucru nu înseamnă că dragostea copilului pentru ei s-a diminuat, ci doar că el şi-a extins aria de socializare, a înţeles şi a acceptat şi existenţa altor reguli decât cele ale familiei şi că încearcă să se adapteze lor. Ar fi o greşeală ca părinţii, simţindu-şi autoritatea „ştirbită”, să insiste prin a-şi impune părerea în dauna cerinţelor educatoarei, căci nu ar reuşi decât să diminueze autoritatea acesteia în faţa copilului, creând confuzie şi tensiune. Atât părinţii, cât şi educatoarea constituie modele pentru copil, iar aceste modele nu trebuie să fie conflictuale, contradictorii. O altă caracteristică vizează competențele cadrului didactic de a deţine o profundă cunoaştere teoretică şi practică a copilului şi a copilăriei pentru a promova dezvoltarea sănătoasă a copilului, pentru a îndruma eforturile acestuia în direcţia propriei sale maturizari, pentru a crea o ambianţă favorabilă susţinerii acestor eforturi. O altă calitate a educatoarei trebuie să fie atitudinea sa pozitivă faţă de familie în sensul că trebuie să vadă întotdeauna copilul în contextul familiei, să cunoască situaţia familiei şi influenţele ei asupra copilului. Acest lucru nu semnifică o intruziune în viaţa familiei sau, mai mult, emitere de critici la adresa unuia din membrii familiei copilului, ci exprimarea, prin cuvinte şi acţiuni, a sprijinului său pentru nevoile acestuia şi pentru depăşirea diferitelor greutăţi ce pot apărea datorita schimbărilor fizice şi psihice inerente unei dezvoltări normale.
Pe baza acestor competențe și abilități didactice, la un interval de timp de instruire stabilit, educatoarea va putea intocmi o fişă de apreciere a sociabilităţii copilului, pe care obligatoriu o va face cunoscută şi părinţilor, fişă ce va fi adăugată la portofoliul de evaluare al fiecărui copil, atât de necesar la intrarea acestuia în şcoală. Iată mai jos un model de astfel de fişă:
FIŞĂ DE APRECIERE A SOCIABILITĂŢII COPILULUI PREŞCOLAR
Numele şi prenumele: .......................................................................................
Vârsta (în ani împliniţi): .................. Grupa de vârstă: ....................................
|
Indicatori |
În foarte mică măsură |
În mică măsură |
Într-o oarecare măsură |
În mare măsură |
În foarte mare măsură |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
Observaţii:…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….…………………..Întocmit de:…………………………………………………..……Data………….……...
c. Grupul de covârstnici – un alt factor esenţial al socializării copilului
Alături de rolul cadrului didactic în socializarea secundară, cercetările de până în prezent au evidenţiat intensificarea tendinţei copilului prescolar de a contacta alţi copii de vârsta lui şi importanţa grupului de covârstnici care, la o anumită treaptă, devine indispensabil copilului pentru ucenicia sa socială. În acest sens, studierea unui număr mare de preşcolari a condus-o pe Şt.Năstăsescu-Cruceru la concluzia că frecvenţa contactelor de prietenie creşte în aceasta perioadă, ceea ce constituie manifestarea spontană a tendinţelor de integrare socială. Potrivit autoarei, la această vârstă există trei tipuri de raporturi interpersonale. Iată-le: relaţii strict personale (bazate pe simpatie şi antipatie), relaţii de lucru şi relaţii interpersonale apreciative (Şt. Năstăsescu-Cruceru, în Revista Învăţământului preşcolar nr.1-2/1999, p. 4-7).
Instalarea şi ramificarea unor astfel de legături între copii constituie aspectul cel mai pregnant din punct de vedere social al preşcolarităţii pentru că aceste legaturi îşi lasă amprenta asupra reuşitei integrării sociale a copilului. Din acest considerent, educaţia preşcolară trebuie să asigure toate mijloacele şi căile de a facilita integrarea copiilor în grupurile de covârstnici, să le dezvolte sociabilitatea, să le creeze condiţii favorabile construirii unei reţele de legături inter-copii. Numai în grup copilul are posibilitatea să se compare, să-şi evalueze capacităţile şi limitele, să-şi formeze imaginea de sine mai obiectivă, premise importante în încadrarea sa ulterioară în noi grupuri şi, în general, în societate.
Grupul de egali este considerat o formă de socializare secundară deoarece îi oferă copilului posibilitatea de a se manifesta spontan si natural: copiii interacţionează unii cu alţii, dând naştere sentimentelor de prietenie şi legăturilor emoţionale speciale, astfel încat se realizează contacte sociale în măsură mai mare decât cu adulţii. Din acest moment copilul se desparte lent de familie, iese din cochilia protectoare a acesteia pentru a-şi face „ucenicia vieţii în societate”, construindu-şi propria realitate. Preşcolarul formează împreună cu acest grup o mică societate, un climat în care se formează atitudini şi experienţe emoţionale, cu legături afective foarte puternice, suficiente pentru realizarea echilibrului său afectiv. În acest grup sunt satisfacute necesităţile de apartenenţă şi stimă, de siguranţă, se realizează maturizarea afectivă şi caracterială, se cristalizează configuraţii comunicative. Cercetările în domeniu au demonstrat că imaturitatea afectivă conduce, mai târziu, la stări de frustraţie şi conflicte afective ce generează devianţă (V.Preda, 1998, apud E Bonchiş, Studierea imaginii de sine în copilărie şi preadolescenţă, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p.208).
Fiind pus în legătură cu copii de aceeaşi vârstă, întreg sistemul de relaţii cu cei din jur se modifică. „Copilul trebuie să-şi facă iniţierea şi în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabileşte cu modelele sale, şi în alte schimburi decât cele pe care le practică cu fiinţe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască şi raporturile de la egal la egal” (P. Janet apud S.Teodorescu, În lumea copilului, prieteni, colegi, cunoscuţi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.115).
Grupul este organizat din iniţiativa copiilor, scăpat de influenţa adulţilor, partenerii fiind aleşi (prin acceptări şi respingeri) pe criterii ce au ca element central popularitatea sau nepopularitatea dobândită în faţa celorlalţi, pe baza trăsăturilor personale. Lipsa acestor aprecieri pozitive, a popularitaţii, afectează puternic autoaprecierea şi autoevaluarea.
În concluzie, în ziua de astăzi familia este dublată de acţiunea altor agenţi de socializare, fiecare cu rolul său şi, totodată, completându-se reciproc. Familia trezeşte şi consolidează sentimentele morale şi pe cele care vor sta la baza următoarelor relaţii particulare, dar misiunea sa este continuată de instituţii care vor educa spiritul de disciplină, ataşamentul la scopurile colective şi conţinutul moralei cerut de societate. În cadrul acestor instituţii, de exemplu reprezentate de grădiniţă pe perioada preşcolarităţii, copilului i se vor oferi o gamă de posibilităţi pentru a-şi dezvolta conceptele şi deprinderile prin interacţiunea cu ceilalţi, trecând de la percepţii imediate la o înţelegere mai bună, observând, ascultând şi angajându-se în discuţii atât cu covârstnicii, cât şi cu persoane calificate şi experimentate. Grădiniţa constituie element facilitator care îi asigură copilului mediul corect şi materiale pentru a-şi descoperi propria aptitudine de a învăţa, motivaţia pentru activitate, dar mai ales dobândeşte calitatea de a aprecia, căuta şi lega cu uşurinţă contacte sociale. Iniţierea socială a copilului, pornită de la obiectul matern şi din cadrul lărgit al familiei va continua acum în cadrul grădiniţei, sub influenţa activităilor special gândite şi proiectate astfel încât să se ajungă la formarea anumitor trăsături de personalitate stabile, care vor fi prezente la un individ aparţinând speciei umane tocmai pentru că au fost autorizate, încurajate şi chiar solicitate de mediu, în timp ce altele lipsesc fiindcă au fost inhibate. Sociabilitatea, ca trăsătură ce are capacitatea de a facilita adaptarea, se dezvoltă prin unificarea a numeroase deprinderi specifice, care au aceeaşi semnificaţie adaptativă generală pentru persoană, asfel încât sociabilitatea se structurează în funcţie de condiţiile mediului exterior. Grădiniţa asigură lărgirea experienţei personale, dar mai ales condiţiile unei activităţi sociale bogate, variate, în care şi prin care copilul va reuşi să preia iniţiativa contactului social mai frecvent poate decât adultul, va elabora relaţii de încredere în ceilalţi şi va conştientiza locul şi rolul său în cadrul colectivităţii. Viaţa colectivă, de grup, asigură copilului individualizare prin socializare, adică afirmarea proprie în întrecerea cu ceilalţi ca el. Interiorizând conduitele copil-copil, conduite duble, mobile şi reversibile de tipul a da/a primi, a ajuta/a fi ajutat etc., se realizează o transmitere de deprinderi, sentimente, convingeri care reprezintă chintesenţa experienţei colective a fiecăruia şi a tuturor.
d. Adaptarea copilului la mediul şcolar
Subliniem aici, în primul rând, importanţa frecventării grădiniţei, ca treaptă a sistemului românesc de învăţământ, care urmăreşte ca pe baza unui cuantum restrâns de cunoştinţe şi abilităţi să-i pregătească pe copii pentru activitatea şcolară ulterioară. Astfel, procesul instructiv - educativ desfăşurat în grădiniţă determină adaptarea copilului la noul mediu şcolar şi la cerinţele acestuia. A pregăti copilul pentru şcoală nu înseamnă a-l învăţa prematur să scrie, să citească, să socotească! O astfel de pregatire o înţelegem ca un proces de dezvoltare a acelor capacităţi şi însuşiri care vor permite o adaptare uşoară a copiilor la cerinţele clasei I şi nu ca pe o instruire timpurie, coborând în mod mecanic o parte din sarcinile acestei clase în gradiniţă. Această pregătire are la bază cerinţele privitoare la continuitatea între diferitele trepte ale sistemului românesc de învăţământ.
Vârsta şcolară se constituie ca un stadiu nou, calitativ diferit de vârsta preşcolară, bazat pe achiziţiile anterioare, pe experienţa cognitivă şi afectivă a copilului, care este valorificată şi restructurată în funcţie de noile dominante psiho-fizice şi noile solicitări ale mediului. Cercetările efectuate şi practica educaţională evidenţiază adesea dificultăţi multiple ce însoţesc procesul adaptării copilului la exigenţele mediului şi activităţii şcolare la intrarea în clasa I. Specialiştii vorbesc despre un adevărat „şoc al şcolarizării” (P. Golu, Învăţare şi dezvoltare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 178), manifestat prin frică paralizantă, inhibiţie, negativism, reacţii adverse, stare de oboseală, modificări în regimul alimentaţiei şi somnului etc. Școlarizarea, cu deosebire începutul acesteia, constituie pentru copil un proces inedit de circumstanţe şi de factori, impunându-i-se un grad de autocontrol care înainte nu i se pretindea. Poziţia de şcolar marchează intrarea copilului în viaţa civică, revenindu-i în consecinţă o serie de responsabilităţi, inexistente anterior, actualmente reglementate statutar prin drepturile şi îndatoririle de elev. Încadrarea copilului în rolul de şcolar implică o nouă formă de adaptare socială ce reflectă măsura în care el reuşeşte să răspundă cerinţelor programate cu privire la conduita sa şi la acumularea ascendentă a informaţiilor, indispensabilă unei integrări socio-profesionale viitoare.
Adaptarea copilului la procesul instructiv-educativ, la noile condiţii de viaţă, de mediu fizic şi social din şcoală constituie o imperioasă cerinţă psiho-pedagogică necesară menţinerii şi perfecţionării integrităţii şi echilibrului psiho-moral şi social al elevului. Este important ca fiecare şcolar să se acomodeze rapid şi uşor noilor cerinţe, să se conformeze acestora fără perturbări bio-psiho-sociale. Modul în care are loc realizarea adaptării la cerinţele vieţii cotidiene poate fi resimţit atât în sens pozitiv, cât şi în mod negativ, pe parcursul anilor. Astfel, în ciclul achiziţiilor fundamentale (clasele I şi a II-a), adaptarea şcolară optimală sau eventualele dificultăţi care apar pot de cele mai multe ori să releve unele aspecte deficitare din anii premergători perioadei şcolare sau pot să prefigureze evoluţia adaptării viitoare, modul în care vor fi satisfăcute îndatoririle faţă de familie şi societate. Toţi copiii, chiar împreună cu părinţii şi învăţătorii lor, întâmpină numeroase probleme specifice vârstei şcolare. Inadaptarea şcolară este o situaţie cu care se confruntă o mare parte dintre ei, în special în primul an de învăţământ. Studierea adaptării/inadaptării şcolare din punct de vedere psihologic vine în sprijinul tuturor factorilor implicaţi, ajutând la soluţionarea adecvată a cazurilor de copii inadaptaţi. Este de dorit ca soluţiile cazurilor concrete de inadaptare şcolară să fie căutate şi găsite de învăţători împreună cu familia elevului aflat în dificultate, însă luând în considerare, încă de la început, părerea psihologului şcolar care, în urma studierii teoretice şi practice a inadaptării şcolare, poate oferi o bază de pornire în rezolvarea acestor cazuri. În consecinţă, adaptarea şcolară nu poate fi limitată doar la pregătirea intelectual - cognitivă a copilului. Ea constituie o noţiune mult mai complexă, care se raportează la starea multidimensională a personalităţii copilului, cuprinzând (aşa cum am mai arătat) şi sfera volitivă, afectivă şi socială. În acest sens, gradul de dezvoltare a intereselor de cunoaştere, ca suport al unei motivaţii susţinute în învăţare, orientarea în mediul ambiant (natural şi social), sociabilitatea copilului, care îl face apt de a-şi regla activitatea în funcţie de cerinţele adultului, ale programului şcolar, precum şi de a desfaşura o activitate în grup, un anumit grad de dezvoltare a motricităţii, completează tabloul adaptării şcolare.