Bază de date online cu resurse educaționale pentru susținerea educației incluzive de calitate

Constatam la nivel mondial o stare de consens indiscutabil cu privire la necesitatea reevaluării funcţiilor profesionale clasice şi a inovării formelor de expresie a rolurilor si responsabilităţilor educatorului. Personalitatea didactica, profilul competentelor sale este continuu pus sub semnul întrebării. Cadrului didactic i se cere schimbarea, receptivitatea fata de nou, deschidere si maleabilitate, inteligenţa critica si pragmatism.

Caile de formare sunt multiple si accesul la fiecare dintre ele se discuta in temeni de libera si necondiţionată opţiune, de exprimare deschisă a sinelui, de afirmare profesională.

Competenţa, noţiune introdusă iniţial în lingvistică de N. Chomsky în 1965, reprezintă „un sistem de reguli interiorizate de către subiectul vorbitor, care îi permite să înţeleagă şi să producă un număr infinit de fraze.” (Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, 2006, pag. 218). După G. Mialaret (1978), termenul de competenţă vine să înlocuiască ideea de aptitudine pedagogică înţeleasă ca ansamblu de structuri de personalitate care se pot constitui în predictori ai comportamentului didactic eficient. Marin Călin (1996) defineşte competenţa educatorului ca fiind „abilitatea comportării sale într-un anume fel într-o situaţie pedagogică” şi realizează următoarea clasificare: - competenţa comunicativă (iniţierea actului comunicării cu elevii);